Cu câteva zile înainte de capătul vieții, în 1954, Frida Kahlo scria în jurnal: „Sper că sfârșitul e plin de bucurie și mai sper să nu mă întorc niciodată". În Patul Fridei, Slavenka Drakulić explorează viața lăuntrică a uneia dintre cele mai excentrice artiste ale lumii, întrețesând cu pricepere amintirile Fridei în descrierea tablourilor ei și dând naștere unei meditații despre natura durerii și a creativității. Cu un personaj a cărui viață neobișnuită continuă să fascineze, această imagine a Fridei Kahlo va atrage cititorii de ficțiune și iubitorii de artă deopotrivă.

Patul Fridei by Slavenka Drakulic
Genres: Historical Fiction

O sensibila descriere a durerii, suferintei Fridei prin/din picturile sale; un bun prilej de a revedea cele mai importante picturi ale sale.

“Corpul era o povara dureroasa si obiectul multor interventii medicale. Ulterior, obiectul artei ei. Un instrument al vanitatii. Un instrument al placerii, de asemenea, dar inainte de toate un obiect si un instrument.”

“A descoperit ca pictandu-si propriul chip redobandea increderea in sine. Deosebirea fundamentala dintre primul ei autoportret “seducator” si celelalte statea in absenta cinstiintei de sine, atat de evidenta in tablourile sale ulterioare. Mai tarziu imaginea ei a devenit brutala si plata. In tablourile acelea nu mai era frumoasa, ci doar excentrica. Nu mai era seducatoare, ci doar atragea atentia. Chipurile ei devenisera crispate, serioase, cu pometii ridicati si sprancenele impreunate, de parca erau cioplite in piatra. Ochii ei negri priveau cu exigenta prin tine ori pe langa tine. Stia sa exagereze voit, ingrosand tusa autoportretului. Spunea: Priveste-ma, sunt vie, ma doare. Simtea ca prin acele tablouri lasa dovezi despre propria existenta: una, doua, trei, patru… Exhibitionism pur, se spunea despre autoportretele ei. Dar pentru ea, a picta autoportrete era un fel de ritual magic, ca o exorcizare.”

“Si totusi, daca nu s-ar fi intamplat accidentul, n-ar fi existat nici picturile. Nici convietuirea cu Maestro. Ar fi fost o doctorita intr-un oras de provincie mexican. Ar fi fost altceva. Experietnat durerii si toate acele operatii erau veriga care lega experienta de viata cu tablourile ei, unite cu ata cu care chirurgul coase o rana. Ori ca un cordon ombilical, prin intermediul caruia tablourile ei se hranesc din placenta, mistuindu-i viata.”

“Nu, oamenii n-au niciun fel de drepturi si nici garantii pentru absolut nimic. Oamenii exista, se zvarcolesc, sunt mai mult sau mai putin singuri si asta e tot.”