„Trase smucit una dintre draperii într‑o parte în aşa fel încît lumina să cadă pe ea, sfredeli cu privirea în ochii profesorului Brauner, apoi începu:– Cine iubeşte şi lasă/ Dumnezău să‑i dea pedeapsă!Blestemul ieşea scrîşnit din pămînt, se aduna din cerul care răbda totul, traversa pieptul ei şi se revărsa cu putere în odaie, nu prin glasul ei, ci, frîngîndu‑i‑l, prin însuşi glasul părăsiţilor care‑i dăduseră naştere. Maria lăsă durerea să o străbată şi să se strige singură. Cînd rosti Tîrîişul şarpelui, prelungind dincolo de puterea de ascultare a celor doi bărbaţi î‑urile şi ş‑urile, genuni întregi de deznădejde şi furie neputincioasă îi cuprinseră pe toţi trei, iar odaia păru să se desprindă de lumea cunoscută şi să plutească într‑un univers de durere fără margini.Cînd isprăvi, ducînd fără greş pînă la capăt întreg cîntecul auzit abia de două ori, Harry Brauner rămase lipit de spătarul fotoliului aşa cum rămîi într‑un automobil care prinde brusc viteză. Maria aduse cea dintîi lucrurile la locurile lor, trăgînd la loc marginea draperiei şi netezind cu palma postavul care acoperea masa. Profesorul o mai urmări o vreme, fără să se obosească să‑şi mascheze interesul sub politeţuri ce păreau acum nepotrivite în odaia în care Maria cîntase, pentru prima oară în viaţa ei, Cine iubeşte şi lasă.– Ăsta nu‑i lucru curat, spuse într‑un tîrziu, înţelegînd că nu va descoperi mai mult din fata aceasta dacă continuă să o privească.”

“Fiecare vine pe lume cu un blestem si o binecuvantare. Blestemul ei era sa nu se poata desprinde de mirosul de mici al carciumilor prin care se auzea Faramita Lambru ori Fanica Luca, binecuvantarea ei era sa cante. Ori poate invers.”

“- Tot risipesc. Risipa e sensul vietii, neica. Cine-l afla e liber. Ia risipeste si talica o data numai, si-ai sa vezi cata bucurie si libertate adevarata se afla acolo. Da-ti banii, da-ti inima, da-ti casele si zilele. Astea toate sunt catuse. Eu cred ca toata lumea ar putea canta ca mine daca ar sti sa risipeasca.”

“Prind viata numai cand intalnesc pe cale un lucru greu de facut, acela ma starneste si ma umple de energie.”

“Fiecare ramane in viata ceea ce a fost in copilarie […]. Eu (n.m. Brancusi) am fost al saselea copil la tata, copilul invizibil, de vreme ce veneam dupa alti cinci, trimis de micut ucenic pe la tot felul de boiangerii si birturi unde eram ciuca batailor. Asta sunt eu. Nimic n-o sa ma faca vreodata sa fiu altcineva. Tu ai fost copchila rasfatata a lui tata-tu, abia a treia, nu stii ce-i aia sa fii invizibil. Si ai fost dragostea lui secreta, cantai ca el, mergeai ca el, te uitai numai dupa el si el numai dupa tine. Mergeai dreapta prin lume pentru ca stiai ca el, din spatele tau, ar rupe mana oricui ti-ar opri mersul. Asta esti, asa ai sa mori, infumurata si stapanitoare.”

“El ii vorbea despre Coloana Infinita ridicata pentru Targu Jiu, care avea 16 margele, fiecare inalta de cate 1,8 metri.

– Adica 1618, adica 1,618, Marie mica si frumoasa, Numarul de aur. Ai si tu Coloana Infinita a ta, este Cine iubeste si lasa. Sa nu pierzi cantecul asta, sa ai mare grija de el! Iese din pamant si intra in cer.”