„Liliana şi-a crescut copiii singură, mamă şi tată la un loc; a văruit, a crăpat lemne, a tencuit, a gătit mii de oale de mâncare, a făcut teme, a visat cu Vivaldi, a încercat să trăiască normal. Greu. Aşa că a ascultat de o prietenă, a urcat în primul microbuz către Roma şi a rămas acolo. N-a durat mult şi a ajuns la marginea prăpastiei. Atunci a început să scrie şi a descoperit că astfel se curăţă, se eliberează, are puterea de a da mai departe poveştile ei sau ale altora. Când a plecat era femeie de 30 şi ceva de ani, care, în mica ei valiză, printre câteva haine de schimb, a luat şi două-trei cărţi de căpătâi să-i ţină de urât şi de dor. Nici prin gând nu-i trecea că va ajunge să se scrie pe sine, în propria ei carte.“ (Irina PĂCURARIU)

„Toată viaţa Lilianei e o durere şi inima ei, o mare cireaşă amară. Dar femeii acesteia simple, calde, duioase i-a dat Dumnezeu pute¬rea şi darul de-a povesti cu parfumul şi gustul dulceţii de cireşe amare. Cea mai bună dulceaţă din lume. Pentru cine sunt cireşele Lilianei?... Pentru oricine se plânge de greul vieţii.“ (Mihaela CÂRLAN)

„Un moment de slăbiciune şi devii pradă. Victimă. Depresia şi părerea că eşti într-un labirint fără ieşire. Te zbaţi de toţi pereţii şi cauţi şi strigi... I-ai rugat vreodată şi pe vii, şi pe morţi să te ajute?
Ai primit răspuns?“
„Îi captam pe toţi cu privirea. Să-i păstrez pentru mai târziu.
În acel moment am murit pe dinăuntru. Viaţa emigrantului e o moarte lentă pe dinăuntru. Trupul tău poate fi oriunde, în Italia, în ceţurile Angliei, pe câmpiile Spaniei, mâinile culeg sau şterg, spatele se încovoaie, dar, odată ce ţi-ai lăsat sufletul acasă, înăuntru e moartea.
Ai simţit vreodată cum se năruie lumea?“